Despre om şi el însuşi

-Alexandru Paleologu “N-am scris această carte cu dorinţa de a da lecţii, ci din sentimentul datoriei faţă de şansa de a fi fost, din miliarde de a nu fi fost. Acum, când se sfârşeşte o lume şi începe o alta”

-Imanuel Kant ”omul să devină valoarea supremă pentru om principiu respectului demnităţii umane”

Socrate a ales pedeapsa cu moartea pentru că nu ştia nimic despre moarte şi a vrut să o cunoască (nu ca persoană) crezând că murind va cunoaste acest fenomen.

A vrut să moara pentru că i-a socotit pe toţi semenii lui din acea vreme nedemni de o minte asa luminata că a lui.

si totodata a ştiut că în viitorul apropiat sau îndepartat se vor naşte alţii asemeni lui care să-i ducă munca mai departe, aceeaşi muncă stralucită

Ştia cu siguranţă că şi alţii vor fi că el şi pe viitor pentru că ştia că nu poate exista conştiinţă fară un "diamond" acea voce interioară care ii vorbea lui, care de fapt era tot el dar intr-un univers propriu care se petrecea în capul lui şi deci era că şi cum vorbea el cu el în lumea lui pură şi egală în sine însăşi.

În puritatea apsolută pe care o vedea Socrate cu el însuşi în care nu putea pătrunde nimeni pentru că nimeni nu era atat de pur.

El nu vroia nici pe departe să ii forţeze pe Atenieni să îi slujeasca “Diamondul” pentru că ştia că toţi au acest “diamond” dar unii Îl recunosc mai mult dar nu îl spun iar alţii mai puţin şi îl ignoră deci automat acceptă legile altora.

În această puritate a lui Socrate este oricine vrea să fie, chiar nu are nevoie nimeni de invitaţie în acel loc pentru că toţi suntem deja acolo, doar că unii încă nu vrem să vedem asta, sau să acceptăm aceasta.

El ştia că e doar o problemă de timp până când cineva işi va da seama.

Eu nu sunt primul care o vede sau care o recunoaşte sau care o spune sau care vrea să o facă publică.

Eu îmi asum acest risc fără să ştiu de existenţa altora că mine, dar sunt convins din toata fiinţa mea că toţi suntem la fel. Aşa că Socrate, aşa cum şi el era convins că nu poate exista fiinţa mai supremă decât omul care să-l venereze pe omnipotentul dumnezeu, pentru că simţim nevoia să mulţumim cuiva pentru înţelepciunea de care dam dovadă.

Pentru el “Diamondul” lui era intermediarul dintre el şi "Zeus" Dumnezeu pe vremea aia.

Pentru Socrate nu e important cum ii zice lui dumnezeu, ci ce reprezintă el pentru noi oamneii, pentru că suntem creaţia lui aşa cum şi fii şi ficele noastre sunt propria noastră creaţie care fară dumnezeu nu ar putea prinde viaţă nici fii noştrii şi nici ficele noastre.

Şi asa cum scrie în scriptură "Dumnezeu a creat omul dupa chipul şi asemanarea sa" asa cum dat este faptul că şi copiii noştrii seamană intrutotul cu noi la chip şi asemanare.

Iar când copii noştrii fac exact pe dos voinţei noastre inseamnă că noi nu vrem să facem că ei, ceea ce semnifică, că ei vor să evolueze iar noi nu-i lasăm, aşa cum s-a intamplat cu feciorul acelui pielar care s-a aruncat în bazinul cu chimicale al tatalui sau în care acesta argăseapieile pentru că acesta nu-i dadea libertatea de care avea atata nevoie şi după care tânjea atâta.

Facând acest mic rezumat eu văd în Socrate acelaşi om pe care îl văd în toţi semenii mei care seamană cu mine la infaţişare, va iubesc pe toţi în egală masură şi mă feresc de voi în aceeaşi egală masură pe cat de mult vă iubesc, de frică să nu ma omorâţi, iar această frică a mea de voi ma face mai puternic în gândire şi mai virtuos cu viaţa mea, mă face să imi doresc mai mult să trăiesc pentru voi decăt pentru mine, mă împinge să fac experimente fară precedent pe voi să vă pot fi de folos tot vouă fară să cer nimic în schimb şi nu îmi doresc nimic în schimb, dar nici nu aşi vrea să vreţi să nu vreau nimic, asa că trebuie să vreau ceva!

Vreau să traiesc folosindu-mă de tot ce imi puteţi oferii să pot trăii şi să ma lasaţi liber să gândesc pentru voi, să folosesc orice mijloace descoperite până în prezent pentru a putea descoperii altele noi, într-un cuvânt vreau să ma ajutaţi şi voi să fiu liber. Eliberându-mă de libertatea voastră voi caştiga libertatea mea care la urmă va devenii a voastră. în definitiv nu faceţi nimic pentru mine ci pentru voi inşivă pentru că voi sunteţi mulţi iar eu sunt unul singur.

Asta ar fi spus Socrate dacă la acea vreme l-ar fi putut inţelege cineva. precum şi dictonul "Mulţi văd puţini pricep". Socrate a fost tot timpul conştient că nimeni în acea vreme nu îl putea inţelege, şi nici azi mulţi nu îl inţeleg. Cu toate că nu am fost unul dintre discipolii lui nu ma plâng că nu îl inţeleg, dar mi-ar fi plăcut să vorbrsc cu el ca cu un sfătuitor.

Geniile se nasc şi mor din acelaşi motiv din care se naşte şi viaţa şi moare odată cu trecerea timpului. Eu am doar 28 de ani şi ma simt bătrân uitându-mă în jurul meu şi văzând câte stiu eu să fac şi alţii nu, cat de mult pot eu să gândesc şi alţii nu, de fapt ei doar nu vor aceste lucruri nu că ei nu ar putea.

Ce ar fi viaţa asta fără gândire, fără să gândim, şi dacă am gândii... ceea ce am gândii am vrea să transformăm în fapte, iar transformând în fapte gândurile noastre înseamnă că gândim, deci facem lucruri gândind, controlat de un intelect lãuntric care vine din noi, care ne sfatuieşte ce şi cum să facem, acel "Diamond" care suntem tot noi, prin care ne învãţãm pe noi înşine ce e bine şi ce e rău pentru că fără acest "Diamond" nu am crea legi, nu am crea imperii, nu am mai controla nimc şi acest “nimc necontrolat” se transformă în haos care ne va dispruge, prin concluzie ne vom distruge singuri, dar acea voce interioară nu ne dă voie să facem asta oricât de greu ne-ar fi.

Orice individ în parte, nu se poate sinucide atâta timp cat el nu suferă de o boală cerebrală care derivă în urma unei suferinţe sufleteşti, a unei decepţii majore, de cele mai multe ori oamenii se sinucid din dragoste, deci nu ne putem face rau singuri, prin concluzie nici altor semeni nu le putem face rău, deci ii ajutăm pe alţii că să ne fie tot noua bine prin urmare fie că vrem fie că nu trebuie să ii ajutăm pe alţii la fel de mult cum ne-am ajuta pe noi inşine pentru ca în final să ne fie tot noua bine, şi de aici ia naştere ceea ce noi numim recunoştinţă şi respect. (vreau să cred că nu mai e nevoie să mai explic şi restul pentru că v-aşi plictisi, cred că sunteţi capabili şi singuri să va daţi seama continuarea ideilor mele pentru că sunt că şi ale voastre, cunoasteţi deja toate celelalte aptitudini umane şi vă daţi seama acuma de unde vin şi cum au luat naştere toate.)

Cateodata nu imi vine să scriu nimic şi să va las osândiţi în aceeasi osândă în care va lăsat Socrate, dar o fac din 2 motive: 1 Din datoria mea de om faţă de voi oamenii asemeni mie, şi 2 pentru că vreau să cred că timpul acordat acestei pedepse a luat sfarsit, să fiu mai explicit cu punctul 2, să zicem că omenirea a inţeles incapacitatea ei de a gândi de una singuăa şi de a da voie şi altora să o ajute pentru că acuma are legi foarte stabile şi chiar condamnabile aproape pentru orice(în fond nu are nimic) iar individul care face asta nu este rău intenţionat şi chiar vrea să o ajute atât cat ii permite omenirea şi voia ei să fie ajutată. Cred că v-aţi dat seama că pentru mine să traiesc de unu singur mi-ar fi deajuns, dar ca şi Socrate aşi fi fericit doar pe jumătate, o fericire proprie care nu o pot impartăşii cu nimeni, deci inexistentă în real şi existentă doar pentru mine.

Pe cei ce ma considera în alt fel decât pe ei inşişi, care cred că cel puţin jignesc persoana lor ii rog să ţina aceasta ca pe un secret al lor cu mine şi să mi-o împartasească personal pentru ai lamurii peîndelete, pentru că scopul meu nu este altul decat să fac să vă vedeţi aşa cum sunteţi voi, aşa cum spune şi Socrate "sa va cunoasteţi singuri pe voi înşivã" in alta formă de idei “iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi” eu asta fac, ca toţi ceilalţi asemeni mie. Orice altceva rău ar fi de prisos sau chiar mai rău. Dar dacă am gresit prin mintea mea... rog pe acei ce au puterea de pricepere mai mare ca a mea să mă inveţe cum să gândesc bine. Asi vrea să fiu chiar şi cobai de laborator dacă cineva ar putea să imi demonstreze că nu gândesc bine şi în folosul omenirii, şi să-mi demonstreze mie personal că n-am dreptate.